Sub semnătura lui Nick Paton Walsh, International Security Editor al CNN, postul american publică o amplă analiză prin care anticipeazâ evoluția războiului declanșat prostește de Rusia în Ucraina.
❝Războiul Rusiei din Ucraina a dovedit că aproape toate ipotezele au fost greșite, iar Europa se întreabă acum ce mai este sigur de presupus.
Invazia sa din februarie a reușit să surprindă din toate punctele de vedere. Pentru cei care credeau că Moscova era suficient de sănătoasă la cap pentru a nu încerca o asemenea întreprindere masivă și nesăbuită. Celor care credeau că armata rusă va valsa pe un teritoriu de 40 de milioane de oameni și va trece la operațiuni de curățare în 10 zile. Și celor care credeau că au avut abilitățile tehnice și de informații pentru a face mai mult decât să bombardeze la întâmplare zone civile cu artilerie îmbătrânită; că armata Kremlinului a evoluat de la nivelarea Groznîi din Cecenia în anii ’90.
Și, în cele din urmă, pentru cei care considerau că sabotajul nuclear era un oximoron în 2022 – că nu puteai amenința la întâmplare oamenii cu bombe nucleare, deoarece distrugerea pe care acestea o aduceau era completă, pentru toată lumea de pe planetă.
O farsă rusescă
Rusia a cheltuit miliarde de dolari pentru a-și moderniza aparent armata, dar se pare că a fost, în mare măsură, o farsă. A descoperit că lanțurile sale de aprovizionare nu funcționează la câteva zeci de kilometri de propriile granițe; că evaluarea sa despre Ucraina ca fiind disperată să fie eliberată de propriul „nazism” este produsul distorsionat al unor yes-meni care dau din cap, hrănind un președinte – Vladimir Putin – cu ceea ce a vrut să audă în izolarea pandemiei.
Rusia a întâlnit, de asemenea, un Occident care, departe de a fi divizat și reticent, a fost în schimb fericit să trimită o parte din munițiile sale la granița sa estică. Oficialii occidentali ar putea fi, de asemenea, surprinși de faptul că liniile roșii ale Rusiei par să se schimbe constant, pe măsură ce Moscova realizează cât de limitate sunt opțiunile sale non-nucleare. Nimic din toate acestea nu ar fi trebuit să se întâmple. Așadar, ce face și pentru ce se pregătește Europa, acum că s-a întâmplat?
Cheia este cât de neașteptat de unificat a fost Occidentul. În ciuda faptului că au fost divizate în privința Irakului, fracturate în privința Siriei și parțial reticente în a cheltui cei 2% din PIB pentru securitate pe care Statele Unite îi cereau de mult timp membrilor NATO, Europa și SUA au vorbit după același scenariu în privința Ucrainei. Uneori, Washingtonul poate că a părut mai precaut și au existat cazuri aberante de autocrație, cum ar fi Ungaria. Dar schimbarea este spre unitate, nu spre disparitate. Aceasta este o surpriză destul de mare.
NATO și-ar putea pierde răbdarea sau nervii în privința transporturilor de arme și ar putea căuta oportunitățile economice în detrimentul securității pe termen lung, făcând presiuni pentru o pace nefavorabilă Kievului. Dar acest lucru pare, în acest moment, puțin probabil.
Rusia se află pe malul estic al râului Nipru, în sudul Ucrainei, și are avantajul că liniile de front Donețk și Luhansk din estul Ucrainei sunt mai aproape de granița sa. Cu toate acestea, provocările sale sunt imense: personalul slab instruit și recrutat cu forța reprezintă 77.000 de soldați din trupele sale de pe linia frontului – și asta conform evaluării lucioase exprimate de Putin. Se luptă pentru muniții și asistă în mod regulat la critici interne deschise la adresa lanțului său de aprovizionare pe timp de iarnă.
Ucraina se află pe teritoriul național, cu un moral încă ridicat și cu arme occidentale care continuă să sosească. De la prăbușirea forțelor Moscovei din jurul orașului nord-estic Harkov în septembrie – unde liniile lor de aprovizionare au fost tăiate de o forță ucraineană mai inteligentă – dinamica a fost toată împotriva Moscovei.
Perspectiva unei înfrângeri a Rusiei se află într-o imagine mai largă: faptul că nu a câștigat rapid împotriva unui adversar inferior. Gurile de la televiziunea de stat au vorbit despre necesitatea de a „scoate mănușile” după Harkov, ca și cum nu ar fi expus un pumn deja pricăjit. Dezvăluită aproape ca un tigru de hârtie, armata rusă se va lupta timp de decenii pentru a recâștiga măcar o aparență de statut de egalitate cu NATO. Aceasta este poate cea mai mare pagubă pentru Kremlin: anii de eforturi depuse pentru a reconstrui reputația Moscovei ca un inamic inteligent și asimetric, cu forțe convenționale care să o susțină, s-au evaporat în aproximativ șase luni de proastă gestionare.
Problema forței nucleare persistă încă, în principal pentru că lui Putin îi place să o invoce în mod regulat. Dar chiar și aici amenințarea Rusiei a fost diminuată. În primul rând, NATO a trimis semnale fără echivoc cu privire la devastarea convențională pe care forțele sale ar urma să o provoace în cazul în care s-ar folosi orice formă de dispozitiv nuclear. În al doilea rând, aliații de bună credință ai Rusiei, India și China, au evaluat rapid seria de înfrângeri și au admonestat public retorica nucleară a Moscovei. (Mesajele lor private au fost probabil mai aprige).
Și, în cele din urmă, Moscova a rămas cu o întrebare la care nimeni nu vrea să afle vreodată răspunsul: dacă lanțurile sale de aprovizionare cu motorină pentru rezervoarele aflate la 40 de mile de granița sa nu funcționează, atunci cum pot fi siguri că Butonul va funcționa, dacă Putin se întinde nebunește să îl apese? Nu există un pericol mai mare pentru o putere nucleară decât să dezvăluie că rachetele sale strategice și capacitatea de represalii nu funcționează.
Europa se înarmează
În ciuda acestui declin palpabil al Rusiei, Europa nu întâmpină o eră de securitate sporită. Apelurile pentru cheltuieli mai mari pentru apărare sunt mai puternice și sunt ascultate, chiar dacă vin într-un moment în care Rusia, care timp de decenii a fost problema definitorie a securității europene, se arată mai puțin amenințătoare.
Europa își dă seama că nu poate depinde doar de Statele Unite – și de oscilațiile sale sălbatice între polii politici – pentru securitatea sa.
Între timp, mii de ucraineni nevinovați au murit în încercarea egoistă și eronată a lui Putin de a reînvia un imperiu țarist. În sens mai larg, autoritarismul a fost expus ca fiind un sistem dezastruos cu care se pot purta războaie de alegere.
Cu toate acestea, ceva bun a ieșit din acest dezastru. Europa știe că trebuie să renunțe imediat la dependența sa de gazul rusesc și, pe termen lung, de hidrocarburi în general, deoarece dependența economică de combustibilii fosili ai dictatorilor nu poate aduce stabilitate pe termen lung.
Frica față de Moscova a scăzut
Așadar, cum se comportă Occidentul cu o Rusie care a suferit această colosală pierdere de imagine în Ucraina și care se ofilește încet-încet din punct de vedere economic din cauza sancțiunilor? Este o Rusie slabă ceva de temut sau doar slabă? Aceasta este necunoscuta necunoscută cu care Occidentul trebuie să se lupte. Dar nu mai este o întrebare atât de terifiantă.
Timp de peste 70 de ani, rușii și Occidentul au ținut lumea în ghearele distrugerii reciproce asigurate. A fost o pace bazată pe frică. Dar frica de Moscova ar trebui să scadă încet, iar odată cu aceasta vine și riscul de a face calcule greșite. De asemenea, se ridică o perspectivă mai puțin înfricoșătoare: că Rusia – la fel ca multe autocrații dinaintea ei – ar putea să se stingă, subminată de propria dependență stângace de frică pe plan intern.
Provocarea Europei este acum de a face față Rusiei într-o stare de negare haotică, sperând în același timp că va evolua într-o stare de declin controlat. O consolare permanentă ar putea fi faptul că, după ce a subestimat potențialul de răutate al Moscovei, riscul pentru Europa ar fi acela de a supraestima potențialul său ca amenințare.
