Este o poveste reală, cu un personaj real, surprins în imagini nemuritoare de marele fotograf al vremii, Iosif Berman. Vulturul Ilie, specia zăgan, a trăit printre oameni, în urbea Buzăului, și a fost înmormântat ca un cetățean, cu alai mare și jale ca atare. A fost ucis…
Vulturul Ilie a trăit între anii 1924 și 1942 și era din specia zăganilor. Era o pasăre mare, impunătoare, spun cei ce l-au cunoscut. Apariția lui Ilie în orașul Buzău pare a fi strâns legată de cârciumarul Anghel.
Una dintre relatările care oferă cea mai generoasă descriere a zăganului Ilie îi aparține preotului Dumitru Popa, protoiereu al landului Baden-Wurtenberg, Germania, buzoian din satul Aldeni. Cu doi ani înainte ca preotul să moară (2003), scriitoarea Violeta Ionescu l-a întâlnit la Freiburg, unde a intrat în posesia unui manuscris despre vulturul Ilie. Părintele spunea că povestirea fusese publicată la Paris, într-o revistă a diasporei româneşti, dar şi la Freiburg.
Ilie și Anghel
Iată cum a istorisit preotul Dumitru Popa episodul intrării vulturului Ilie în proprietatea cârciumarului Anghel.
„Anghel, primul hangiu din spatele gării Buzău, de abia trăsese obloanele de la fereşti, când îşi făcu apariţia în pragul hanului un muntean cu gluga pe umeri, cu nelipsitu-i toiag de călătorie în mână, şi cu un «pui de curcă» pe braţ. La un ciocan de rachiu, tot aşa cum şugubăţul cumpărător preţăluia «găinuşa» lui Ionică în iarmarocul de pe Ozana, cârciumarul Anghel începu târguiala cu ciobanul:
– Frumos curcan ai, moşule! De unde-l aduci?
– Din vârful Penteleului, taică…
– Cât ceri pe el?
– Apoi, e cam greu de spus, că soiul ăsta de curci e tare scump!
Şi uite-aşa, mai lasă fine, mai lasă jupâne, cum e obiceiul iarmarocului, iată-l pe Ilie devenit orăşan. Şi cum nu putea încă să zboare, fu lăsat să convieţuiască în pace cu celelalte orătănii din curte, cu care Ilie s-a acomodat cu vremea. Hanul din spatele gării devenise noul său cuib şi atât de mult s-a legat de el, că orice încercare forţată de schimbare de domiciliu a fost apoi imposibilă. Ilie era la el acasă, stăpânitor şi despot. Şi dacă, cu tovarăşii săi de pătul nu se certa niciodată, apăi cu câinii nu se împăca nicidecum” (”Consemnări publicistice”, autor Viorel Frâncu).
În scrierile sale despre prietenia dintre zăgan și orășeni din Buzău, preotul Dumitru Popa vorbește ca despre un personaj uman, capabil să interacționeze cu cei din jurul său.
”Ilie călca cu pas de stăpân pe străzile Buzăului. Se obişnuise cu mersul pe jos, că de câte ori îşi lua zborul trebuia să se războiască cu puzderia de ciori care întuneca cerul oraşului şi-l ciuguleau, sărmanul de el, de-i mergeau fulgii, că el fiind greoi în mişcări, nu se prea putea apăra de ele. În fiecare dimineaţă se ducea pe jos la piaţă, în hale, unde măcelarii îl aşteptau cu tainul de carne, sau la hala de peşte – după cum era zi de dulce sau zi de post. Mersul lui era încet şi legănat, prin centrul oraşului. Pe trotuar nu mergea, că se împiedicau pietonii de el. Pe stradă, iar nu mergea, că avea de furcă cu birjarii. De aceea mergea pe marginea străzii, pe lângă trotuar, pe acolo unde se scurg ordurile, unde nu se supăra nimeni (…) Către vremea prânzului, îl vedeai pe Ilie sus, pe localul gării, cu norul de ciori dându-i roată, iar când vedea expresul de Cernăuţi-Bucureşti că-şi face intrarea în gară, cobora şi el pe peron, că şi aici bucătarul de la vagonul restaurant avea rezervate ceva delicatese culinare pentru el. Afară de câini şi copii, Ilie nu se împăca nici cu vânzătorii de ziare şi covrigi, care îl trăgeau de pene – şi aşa ceva nu-i plăcea de fel. De multe ori se uşurau de marfa pe care o aveau şi scăpau cu fuga pe unde vedeau cu ochii. Îi urma Ilie, care număra ziarele şi covrigii”, scrie preotul Dumitru Popa.
Copiii de-atunci, bătrânii de azi, își aduc aminte cu drag și cu respect de vulturul care, de multe ori participa la jocurile lor din stradă, uneori chiar fugind după mingea (bășică) bătută asiduu.
Asasinatul
În ’42, anul morții lui Ilie, orașul era împânzit de trupe germane. ”Într-o zi, a apărut pe peron un neamţ cu un câine lup. Câinele s-a repezit la vultur, Ilie a dat din aripi, s-a apărat şi până la urmă i-a spart câinelui ţeasta cu ciocul. Era să-l omoare şi pe neamţ, ce-a fost acolo, panaramă mare. În această încăierare pe viaţă şi pe moarte, neamţul a scos pistolul şi l-a împuşcat (…) Eram la Rostok, într-un alt capăt de lume, când, răsfoind «Universul», am aflat de ştirea morţii sale. În chenar, erau date fotografia lui şi un scurt panegiric. N-am putut să-mi reţin lacrimile”, scrie preotul Dumitru Popa.
Uciderea lui Ilie era să se sfârșească cu o revoltă masivă a populației, liniștită cu chiu-cu-vai de autoritățile române.
L-au purtat pe ultimul drum ”toți copiii, tot orașul” iar înmormântarea lui ar fi avut loc în Cimitirul Dumbrava, ”ca al oricărui cetățean al orașului”.
