România se află într-un punct de cotitură periculos, scrie Maximilian Hess, cercetător pentru Asia Centrală la Institutul de Cercetare pentru Politici Externe, în prestigioasa revistă de analize strategice Foreign Policy.
Președintele ucrainean Volodymyr Zelensky a vizitat România pe 10 octombrie, dar vizita nu a decurs în totalitate conform planului, un discurs programat în fața legislativului țării fiind anulat în ultimul moment.
Zelensky însuși a anulat discursul, dar motivul real a fost reacția din partea partidului naționalist de opoziție din România, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), care a amenințat că va protesta împotriva discursului. Partidul și-a văzut sprijinul mai mult decât dublat de la alegerile parlamentare din 2020. Acesta conduce în unele sondaje pentru alegerile pentru Uniunea Europeană de anul viitor din țară, chiar dacă Ucraina și Moldova au interzis liderului său să intre în țările lor din cauza presupuselor legături cu Kremlinul.
Țara se confruntă cu un punct de cotitură – atât în ceea ce privește poziția sa față de Ucraina, cât și poziția sa în Europa. În urma revenirii controversatului populist slovac Robert Fico și a schimbării ulterioare a Slovaciei spre o poziție apropiată de cea a Ungariei în ceea ce privește rezistența la sprijinul european pentru Kiev, Bucureștiul se va dovedi probabil următorul câmp de luptă pentru agendă. Doar că este mult mai semnificativ.
România joacă un rol major în furnizarea de ajutor umanitar și în livrarea de echipamente militare către Ucraina, dar, cel mai important, este aliatul de bază pentru a permite cerealelor să ajungă pe piețele mondiale. Mai mult de jumătate din grânele ucrainene au fost exportate prin România de când a început invazia la scară largă a Rusiei, în februarie anul trecut.
Relațiile României cu Kievul sunt un subiect sensibil pe plan intern și internațional. Potențialul viraj al României va avea ramificații majore pentru mediul economic și politic mai larg al Europei, deoarece țara este, de asemenea, menită să joace un rol-cheie în securitatea energetică europeană și mondială în următorii ani.
În luna iunie a acestui an, multinaționala austriacă OMV și compania românească de gaze Romgaz au anunțat că intenționează să investească până la 4 miliarde de euro (aproximativ 4,26 miliarde de dolari) în dezvoltarea unor zăcăminte de gaze naturale în Marea Neagră, un proiect care, în opinia companiilor, ar putea produce cel puțin 10 miliarde de metri cubi de gaze naturale pe an. Dezvoltarea infrastructurii ar urma să înceapă anul viitor și se speră că producția va începe în 2027. Dezvoltarea acestei resurse oferă promisiunea atenuării amenințărilor rusești pe termen mediu, datorită promisiunilor industriei de hidrocarburi proprii României.
Dezvoltarea cu succes a producției de gaze naturale din România oferă capacitatea de a atenua arma economică cheie pe care Kremlinul a folosit-o împotriva Europei în paralel cu războiul său din Ucraina, și anume, militarizarea livrărilor de gaze naturale, care a început înainte de invazia la scară largă și s-a intensificat ulterior, după aceasta.
Impactul strategiei Kremlinului a fost semnificativ, ducând inflația la cote nemaiîntâlnite în ultimele decenii, deși Uniunea Europeană a reușit să își diminueze dependența de gazele naturale rusești – gazul rusesc scăzând la doar 8,4% din importurile europene în primele șapte luni din 2023, față de 45% în 2021.
Cu toate acestea, Kremlinul a arătat clar că este dispus să vizeze economiile europene și, la rândul său, sprijinul pentru Ucraina, și prin intermediul altor mărfuri. Retragerea sa din Inițiativa privind cerealele din Marea Neagră în iulie nu a avut impactul major de temut asupra prețurilor globale ale cerealelor, dar a dus la creșterea tensiunilor pe piețele europene de gaze, inclusiv o dispută a Kievului împotriva Ungariei, Poloniei și Slovaciei în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului din cauza restricțiilor unilaterale impuse de acestea asupra cerealelor ucrainene, în timp ce AUR și alte partide politice românești au cochetat, de asemenea, cu o astfel de acțiune. Nu există nicio îndoială că Rusia va continua astfel de eforturi în diverse clase de mărfuri.
Dar gazul este, fără îndoială, cel mai semnificativ, cu o piață globală strânsă care este nervoasă în legătură cu orice întrerupere a aprovizionării în viitorul apropiat. În ultima săptămână, prețurile europene și mondiale la gaze au crescut din cauza unei scurgeri suspecte la o conductă offshore între Finlanda și Estonia, la fel ca și în cazul amenințărilor de grevă din Australia în luna august. De asemenea, noi creșteri ale prețului gazelor naturale amenință să determine o nouă inflație, care, la rândul ei, va necesita noi rate ridicate ale dobânzii și costurile politice și economice pe care acestea le implică.
Prin urmare, este extrem de important pentru Ucraina, Europa și, în general, pentru Occident, ca gazul românesc să curgă cât mai curând posibil. Rusia, în schimb, are toate motivele să se opună. Militarizarea de către Rusia a Mării Negre – unde revendică apele teritoriale care se învecinează cu România prin ocuparea și anexarea ilegală a Crimeei – este o amenințare imediată evidentă, dar nu singura, iar în România ar putea încerca să profite de lipsa relativă de atenție pe care o primește piața pentru a încerca să submineze proiectul.
Rusia are o istorie îndelungată de utilizare a rețelelor de influență și a partenerilor de afaceri pentru a se impune în proiecte energetice din Europa, inclusiv în România. Companiile rusești au investiții în sectorul metalurgic al țării și în industria portuară și a hidrocarburilor. O serie de oameni de afaceri români sunt, de asemenea, parteneri de lungă durată ai Kremlinului în furnizarea de servicii în Rusia.
Mult prea des, aceste acțiuni au trecut pe sub radar. Și în timp ce Statele Unite și Uniunea Europeană au adoptat în ultimii ani noi și semnificative agende anti-kleptocrație – și le-au susținut cu amenințări de sancțiuni -, lătratul a fost mai rău decât mușcătura.
De exemplu, compania românească de servicii petroliere Grup Servicii Petroliere (GSP) – controlată de directorul general și președintele consiliului de administrație Gabriel Comănescu – are o lungă istorie de contracte cu Kremlinul. De asemenea, nu a anunțat planuri de a părăsi piața rusă, în ciuda sancțiunilor sporite după izbucnirea războiului și chiar și atunci când brutalitatea invaziei rusești și crimele de război asociate au devenit evidente.
Compania a întreprins anterior lucrări care acum ar încălca sancțiunile internaționale, mai ales în iulie 2014, când a ajutat compania petrolieră de stat rusă Gazprom Neft prin efectuarea de lucrări de foraj în Marea Arctică. Acel contract a fost anunțat cu doar cinci zile înainte ca Statele Unite să introducă sancțiunile sectoriale împotriva Rusiei, care interziceau în mod specific sprijinul pentru proiectele rusești de dezvoltare a hidrocarburilor din zona arctică pentru companiile afectate. Gazprom Neft a fost adăugată pe listă la scurt timp după aceea, dar contractul GSP a scăpat la timp.
GSP a fost, de asemenea, subiectul unor investigații rezultate în urma dezvăluirilor din Panama Papers. Proiectul RISE din România, un grup non-profit de jurnalism de investigație care lucrează în colaborare cu Organized Crime and Corruption Reporting Project, a raportat în 2017 că firma nu numai că a folosit pe scară largă structuri offshore pentru a-și minimiza plățile de impozite, dar s-a implicat și în tranzacții suspecte pentru a achiziționa 10 sonde de la OMV, OMV Petrom, societatea mixtă a OMV cu guvernul român. Un lider sindical local a fost ulterior încarcerat pentru delapidare.
Bilanțul României în ceea ce privește combaterea corupției și a rețelelor de influență rusești pe cont propriu a fost mixt. Nu cu mult timp în urmă, Direcția Națională Anticorupție (DNA) a fost evidențiată ca fiind un exemplu de frunte în Europa de Est pentru astfel de eforturi, dar reputația sa a suferit de atunci lovituri substanțiale. Fosta șefă a direcției, Laura Codruța Kovesi, a fost demisă în 2018, după ce Partidul Social Democrat (PSD) a cerut înlăturarea ei, în ciuda faptului că președintele Klaus Iohannis a încercat să oprească acest demers, o demitere despre care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că a încălcat procedura legală.
Deși Codruța Kovesi a devenit între timp procuror-șef al Uniunii Europene, agenda anticorupție din România a fost efectiv înghețată de la demiterea sa. A avut loc o schimbare rapidă a conducerii DNA, iar mass-media din România a raportat în mod repetat că conducerea acesteia a devenit supusă preferințelor politice ale guvernului, în loc să acorde prioritate eficienței în combaterea corupției.
Românii au ieșit în mod repetat în stradă în 2017 și 2018 pentru a protesta împotriva reformelor judiciare percepute ca instituționalizând controlul politic asupra sistemului judiciar, iar la alegerile din decembrie 2020, alianța liberală USR Plus a înregistrat cel mai bun rezultat din istorie, cu aproape 16 % din voturi, plasându-se pe locul al treilea în urma facțiunilor politice dominate de mult timp, PSD și rivalii săi din Partidul Național Liberal (PNL), nominal de centru-dreapta.
Chiar și înainte de ascensiunea amenințării electorale a AUR, parlamentul fracturat al României a fost extrem de disfuncțional – și a lăsat țara fără o capacitate credibilă de a aborda pe cont propriu corupția și potențiala influență rusă.
O scurtă alianță între USR și PNL s-a prăbușit după doar nouă luni. România a avut patru prim-miniștri în ultimii trei ani, iar ultimele coaliții au reunit PNL și PSD, deși funcția de prim-ministru a fost asigurată prin rotație între cei doi. Ultimul lor guvern, format în iunie 2023, este condus de liderul PSD, Marcel Ciolacu.
Între timp, alianța USR Plus s-a divizat, iar mulți dintre votanții PNL par să o abandoneze pentru Alianța populistă de extremă dreapta pentru Unirea Românilor, trăgând întregul discurs politic al țării spre dreapta și îndepărtându-l de provocarea corupției.
Cu toate acestea, promisiunea României privind gazele naturale trebuie să fie, de asemenea, o prioritate pentru a se asigura că este dezvoltată în beneficiul românilor – și pentru Europa și Ucraina. Cu toate acestea, cu un istoric de a servi drept vehicul pentru influența rusă, evaziunea sancțiunilor trebuie să fie ținută departe de industria înfloritoare a gazelor din Marea Neagră a României. De asemenea, Europa trebuie să acționeze acum pentru a se angaja proactiv în abordarea preocupărilor politice ale românilor, pentru ca AUR să nu profite de situație.
Dar mai există încă licăriri de speranță – un sondaj recent a arătat că secretarul adjunct al NATO, Mircea Geoană, este favorit să câștige președinția dacă va candida ca independent.
Nu este prea târziu pentru ca momentul de cotitură al României să fie unul pozitiv.
