Voievozii românii au avut în Evul Mediu războinici asemănători cavalerilor din Apus, care formau corpuri de elită, dar care sunt prea puțini cunoscuți, mai ales că regimul comunist i-a „șters” din istorie o mare bucată de timp. Cavalerii formau corpurile de elită ale oștirilor și decideau soarta bătăliilor, ceea ce nu dădea bine istoriei cosmetizate de partidul-stat, care atribuia toate victoriile gloatelor înarmate de ţărani. În realitate gloatele de strânsură nu valorau mare lucru, ci ei, cavalerii din trupele de elită, care se ghidau după un cod al onoarei asemeni celor din Apusul Europei. Aveau aceșai ținută cavalerească, aceleași armuri și arme cu cele apusene. Aceste trupe de elită erau formate din cei mai bine pregătiţi soldaţi de care dispuneau armatele medievale româneşti.
În Ţara Românească, în special, începând cu secolul al XIV lea a fost atestată prezenţa cavalerilor după model apusean. Erau războinici nobiliautohtonii.
Prezenţa lor este atestată printr-o serie de precizări şi documente medievale. Mai precis cavaleri din Ţara Românească ajung în secolele XIV-XV să participe la marile turniruri date la Buda, în Ungaria medievală, dar şi mai departe, în Germania. Aici şi-au apărat blazonul şi s-au acoperit de glorie.
Cel mai elocvent este Turnirul de la Buda din 1412, organizat de Sigismund al Ungariei, cu prilejul încheierii păcii cu craiul polon Vladislav Jagello. În analele turnirului sunt consemnaţi peste 100 de cavaleri între care şi cavaleri români, toți de origine nobilă.
Explicația este simplă: doar boierii își permiteau să procure un echipament atât de costisitor și trimiterea copiilor la curțile apusene.
Armurile venețiene
Cavalerii făceau parte din ”armata cea mică”, de profesionişti ai domnitorilor români medievali. Despre numărul acestor cavaleri după modă apuseană din Ţara Românească în secolul al XIV lea, un lucru total inedit în istoria românilor, avem un indiciu oferit de un alt document medieval de această dată din Veneţia.
Este vorba despre o însemnare contabilicească prin care se atestă faptul că republica Veneţiană a trimis lui Radu Vodă, tatăl lui Mircea cel Bătrân, zece mii de armuri cavalereşti pentru călăreţii voievodului muntean.
O cifră impresionată de călăreţi de elită echipaţi după model apusean. În aceste condiţii se poate presupune lesne că aceşti cavaleri români, dispuneau de antrenament special şi că erau capabili de şarje de cavalerie grea împotriva inamicilor.
Aveau bineînţeles blazoane, dar se pare că importanţa lor politică a fost scăzută, fiind depăşiţi de marii boieri cu funcţii administrative şi rămânând simplii militari de carieră.
Până şi celebrul mormânt numărul 10, descoperit în cripta de la Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, seamănă cu cel al unui cavaler apusean. Este cunoscut totuşi numele unui presupus cavaler muntean.
Este vorba despre Neagu Viteazul, aflat în serviciul domnului muntean, Nicolae Alexandru.
Ordinele cavalerești ale voievozilor români și turnirurile
La rândul lor voievozii munteni îmbrăcau armura cavalerească a apusului în război. Mircea cel Bătrân, cât şi înaintaşii săi Nicolae Alexandru şi Radu Vodă preferau această ţinută marţială.
Faptul că această cultură cavalerească s-a păstrat şi la urmaşii marelui voievod este dovedită cel mai bine de Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân. Acesta a fost dealtfel şi inclus într-un ordin cavaleresc, după un turnir la care a participat în Germania. Mai precis est vorba despre Ordinul Dragonului.
Inclusiv fiul său, Vlad Ţepeş, este reprezentat purtând o armură completă după model occidental. Apropierea muntenilor de aceast modă cavalerească poate fi explicată în multe moduri. În primul rând este vorba despre apropierea de regatul Ungariei, unde modelul occidental a fost implantat mult mai devreme.
Apoi erau desele contacte cu Transilvania cu influenţe occidentale, dar şi participarea la desele campanii anti-otomane alături de războinici nobili din Vestul Europei.
”Vitejii”- cavalerii din trupele de elită ale Moldovei
Dacă în Ţara Românească existau cavaleri chiar după model apusean, în Moldova exista o trupă de cavalerie elitistă, misterioasă, dar foarte reumită în acelaşi timp. Purtau numele de ”viteji” şi formau în acelaşi timp garda domnească dar şi trupele de şoc pe care voievozii Moldovei îi aruncau acolo unde era mai greu.
Este greu de spus cine erau aceşti ”viteji„ dar se bănuieşte că proveneau din mica boierime, care a ales să facă carieră militară.
Erau oameni selectaţi şi antrenaţi pentru un singur lucru: războiul.
❝Vitejii, aidoma cavalerilor occidentali, îşi regăsesc raţiunea existenţei lor în războaiele purtate de suveran; nu întâmplător, prezenţa lor în cronică se face simţită în preajma evenimentelor aflate în legătură cu fapte de arme. Dacă stăpânirea unei suprafeţe de pământ era semnul distinctiv al unei demnităţi nobiliare, calitatea de „viteaz” reprezenta împlinirea unei vocaţii şi, de ce nu, a unei meniri: aceea de războinic”
(Constantin Crăescu, în articolul său ”Vitejii lui Ştefan cel Mare”)
Aceşti viteji, aşa cum arată vechile cronici ale Moldovei, inclusiv ”Letopiseţul anonim al Moldovei”, era trupe de cavalerie de elită, experţi în mânuirea săbiilor grele cu două tăişuri, a lăncii dar şi a trasului cu arcul din goana calului, ca o adaptare la luptele cu tătarii. Cel mai probabil erau echipaţi bine. Aveau coifuri din metal, cămăşi de zale şi chiar cuirase.
Erau însă mult mai uşor înarmaţi şi mai manevrabili decât cavalerii apuseni. Aceşti războinici de elită au umilit în timpul lui Alexandru cel Bun, pe renumiţii cavaleri teutoni, i-au pedepsit crunt pe tătari în bătălia de la Lipnic şi au reuşit să-şi găsească strălucirea în timpul domniei lui Ştefan ce Mare.
Vitejii sunt prezenţi în toate mărturiile despre campaniile militare ale lui Ştefan, atât la Vaslui, la Valea Albă, la Războieni, Chilia, Cetatea Albă, Codrii Cosminului sau în expediţiile de pedepsire împotriva Ţării Româneşti.
Pentru Iorga sau Xenopol singura menire a acestor viteji era războiul. Ca o adevărat confrerie războinică, aveau un cod al onoarei asemănător tuturor castelor războinice din lume.
La Valea Albă, atunci când lupta era ca şi pierdută, au descălecat şi au luptat unul lângă celălalt până la ultimul om.
”Au biruit atunci blestemaţii turci şi cu muntenii hicleni. Şi au căzut acolo vitejii cei buni şi mulţi, boieri mari şi oştenii cei buni şi tineri, şi oastea bună şi vitează, şi husarii oşteni viteji s-au topit atunci”, arată vechile cronici.
Se păstrează chiar şi numele unor asemenea războinici de elită care au luptat pentru voievozii Moldovei. Şi anume, un Tamaş Viteazul din vremea lui Alexandru cel Bun, apoi Dragoş Viteazul şi Costea Albotă din vremea lui Ştefan ce Mare.
Este atesta chiar şi în vremea lui Roman în secolu al XIV lea un astfel de războinic Ioanăş Viteazul. Aproape toţi poartă acest apelativ de ”viteazul„ şi sunt răsplătiţi pentru serviciile lor cu domenii.
Aceşti războinici de elită dispar odată cu decăderea domnilor şi cu aservirea lor faţă de turci. Aceşti oameni ai onoarei şi codului marţial nu-şi vor mai găsi locul. Numărul lor, spunea Nicolae Iorga, se ridica la 3.000 în vremea lui Ştefan cel Mare, elita armatei moldovene. Ei sunt atestaţi ca o elită militară autohtonă şi în Ţara Românească.
„În cadrul cavaleriei grele, domnitorii formau aşa-numitul corp al vitejilor, alcătuit din mica boierime, mai exact din acei luptători care primeau titlul de viteaz acordat de domnitor“, scria şi generalul de brigadă Gheorghe Văduva în lucrarea ”Arta militară de-a lungul mileniilor”.
